Get the Flash Player to see this rotator.

Simtul umorului

         Niciodată nu râdem fără un motiv anume. Râsul nostru poate fi discret (interior) sau făţiş (cu gura până la urechi), sincer (din inimă) sau fals. Hohotul de râs, acea reacţie subtilă şi greu controlabilă, nu este niciodată gratuit şi poate fi însoţit, în anumite împrejurări, de lacrimi. Râsul este asociat victoriei (cine râde la urmă râde mai bine). Uneori râsul devine isteric şi atunci omul se poate îmbolnăvi sau chiar muri din această cauză. Pentru fiinţele elevate, cu înclinaţii spre introspecţie şi contemplaţie, care caută Adevărul spiritual, râsul nu este un obstacol, ci un real sprijin. Pe lângă aspectele psihologice şi mentale care conduc spre relaxare şi seninătate (premise indispensabile ce pregătesc saltul în înaltele stări de conştiinţă) râsul favorizează înclinaţia spre aspectele ludice ale existenţei, spre sărbătoare şi joc. De aici până la percepţia existenţei ca pe un joc divin, ca pe un dans cosmic, nu mai rămâne decât un pas.
          Râsul este un fenomen universal iar înţelegerea lui depinde de nivelul de inteligenţă. Pentru exemplificare ne propunem să folosim proverbul: "Dumnezeu a creat lumea prin trei hohote de râs”. Să ne imaginăm cum ar reacţiona diferite fiinţe puse în faţa acestor cuvinte, a căror cheie este chiar râsul.
          Fiinţele care nu râd, nefiind preocupate de macanismele ce declanşează râsul, puţin probabil că îşi vor pune probleme metafizice. Astfel de fiinţe nu ar înţelege proverbul, probabil că nici nu l-ar asculta. Din fericire asemenea fiinţe sunt rare.
          Fiinţele care râd, dar râsul lor este grosier şi vulgar. Ele apreciază poantele din imensa majoritate a bancurilor, glumelor, anecdotelor care circulă astăzi şi care se axează aproape întotdeauna pe o mică (sau mai mare) răutate. Având o personalitate centrată pe EGO principala lor grijă sunt ei înşişi. Vor râde cu uşurinţă de altul (de pildă, atunci când cineva se împiedică şi cade) dar niciodată de ele însele şi nici nu vor suporta ca alţii să se amuze pe seama lor. Universul valorilor lor fiind limitat, iar percepţiile asupra realităţii înconjurătoare reduse, mentalul lor va fi mărginit la numai câteva interese personale, generatoare de bucurii şi suferinţe, după cum sunt satisfăcute sau nu. Cu o asemenea înţelegere asupra vieţii în general şi a râsului în particular, nici aceste fiinţe nu vor putea înţelege proverbul (cu toate că dacă primesc direct întrebarea se vor strădui să răspundă). Un caz particular îl reprezintă fiinţele bigote, pseudo-religioase, care iau un ansamblu de dogme drept Dumnezeu. Ele vor considera, cu siguranţă, acest proverb drept o blasfemie, iar cel care l-a spus va fi repudiat.
        Fiinţele cu un simţ al umorului obişnuit, nici foarte rafinat, dar nici vulgar ori grosolan se află pe un alt nivel decât în cazul primelor două categorii. Ele corespund perfect vibraţiei generale a societăţii, pe care o înţeleg şi o influenţează, dar strict din punctul de vedere al valorilor unanim acceptate de opinia publică. Având un nivel mai ridicat de inteligenţă, ele sesizează adesea umorul diferitelor situaţii, sunt ceva mai lucide şi mai puţin egotice, dar interpretează totul prin prisma valorilor epocii în care trăiesc (valori cu care se identifică, nereuşind să le depăşească). Sunt fiinţe pragmatice, cu un mental mai puternic, dar care, de cele mai multe ori, nu sunt preocupate de înţelegerea mecanismelor şi legilor universului, ci doar de condiţiile vremii lor. Deoarece percep realitatea prin filtrul materialismului actual, ele nu pot înţelege cu adevărat proverbul de mai sus. Ateii prea intelectualizaţi vor rămâne indiferenţi. Alţi datorită concepţiei pe care o au despre viaţă, li se va părea dureroasă afirmaţia că Universul s-a născut din trei hohote de râs ale Creatorului, vor considera că afirmaţia oglindeşte o realitate nedreaptă şi se vor revoltă. Cei cu o natură emoţională mai puternică vor sesiza nedreptăţile şi suferinţa din jurul lor, dar neputând să şi le explice, vor aprecia existenţa în termeni de bine şi rău. Din rândurile lor se nasc cei mai înfocaţi moralişti, ori dogmaticii. Neînţelegând natura superioară a lucrurilor, aspectele cauzale ce stau la baza manifestării grosiere din lume, justiţia imanentă divină, ei vor încorseta imaginea lui Dumnezeu, adoptându-o propriilor limite ale mentalului lor. Astfel, ei ajung fie să se teamă de Dumnezeu, fie să se închine unui idol alcătuit din câteva dogmele specifice religiei în care s-au născut. Pentru ei Dumnezeu întruchipează forţă Binelui şi capătă valenţe personale. Răul este şi el personalizat, devenind Satana, iar între cele două forţe se dă o luptă pe viaţă şi pe moarte. În acest context, o Creaţie izvorâtă din trei hohote de râs pare ceva aberant, absurd sau chiar sfidător, căci în cazul acesta Dumnezeu ar deveni nedrept, ignorând întreaga suferinţă a lumii ascunzându-se de propria sa Creaţie. Neînţelegerea izvorăşte între altele chiar din opoziţia Dumnezeu-Creaţie, în care primul este perceput ca o entitate care stă în afara proprie sale Creaţii şi o contemplă pasiv.
         Fiinţele cu un simţ al umorului extrem de rafinat deţin o inteligenţă vie şi sunt mai puţin centrate în propriul Ego. Ele sunt capabile să râdă, nu numai de alţi, dar şi de ele însele. Sesizează cu mare uşurinţă situaţiile ridicole ale vieţii, însă se amuză mai puţin de situaţiile care produc un comic grosier (de pildă când cineva alunecă pe o coajă de banană) şi mai mult de cele subtile, legate de psihicul şi de mentalul uman. Identificarea egotică a oamenilor cu diferite aspecte vulgare (cum ar fi de pildă snobismul) creează adesea situaţii de un grotesc inimitabil, pe care cei din această categorie ştiu să-l savureze din plin. Fiind fiinţe mai altruiste şi mai generoase decât semenii lor, ele ştiu însă să împletească amuzamentul cu compasiunea şi au grijă să nu rănească sentimentele celorlalţi prin râsul lor. Ele ştiu nu numai să râdă, dar pot să-i facă şi pe alţi să râdă, adaptându-se empatic nivelului lor de înţelegere şi găsind cele mai potrivite glume. Fiind mai puţin ataşaţi de valorile grosiere încep să înţeleagă mecanismele subtile ale psihicului şi ale mentalului uman. Reuşind să străbată voalul greu al iluziei sunt primii care pot înţelege semnificaţia celor trei hohote de râs ale Creatorului.
         Fiinţele cele mai pure care şi-au transcens complet Ego-ul iluzoriu şi trăiesc într-o permanentă stare extatică sunt perfect detaşate. Ele înţeleg secretul iluziei şi îl percep pretutindeni pe Dumnezeu. Bucuria năvalnică pe care o trezeşte în ele acest sentiment de libertate le taie respiraţia. Aceasta seamănă într-o oarecare măsură cu ceea ce simţim atunci când râdem (şi când de asemenea ni se opreşte respiraţia). Pentru ei sensul transfigurator iniţiatic al proverbului îşi dezvăluie acum întreaga semnificaţie, în însăşi starea sublimă, extatică pe care o resimt şi care îi pune în rezonanţă cu ceea ce probabil că a simţit Creatorul în momentul Creaţiei sale. Râsul Său înseamnă detaşare, înseamnă puritate şi candoare (asemenea râsului unui copil absorbit în jocul său din care nimic nu-l poate tulbura) iar creaţia Sa devine un imens joc, un act realizat cu bucurie, un dans cosmic. Sentimentul extazului nu poate fi descris desigur în cuvinte, dar dacă ar fi să o facem, ce altă emoţie am putea găsi, pe Pământ, care să ni-l evoce transfigurator, decât râsul, bucuria, jocul.

|
 

Comentarii

Nu exista nici un comentariu


 

Adauga un comentariu

Nume*


Email* (nu va aparea pe site)


Comentariu*


Introduceti codul din imagine*

captcha_img reload image

(campurile marcate cu * sunt obligatorii)